Menu
ÎNMORMÂNTAREA
„Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi..”
Sfânta Evanghelie după Matei 11, 28
⁜Pentru a evita atât confuziile, cât și superstițiile și datinile fără sens, ori care nu au nici o legătură cu credința creștină ortodoxă, în cele ce urmează, am adunat informații importante din lucrarea menționată în bibliografia de la sfârșit, încercând astfel să sprijinim familia celui decedat.
⁜Biserica Ortodoxă ne învață că moartea este despărțirea sufletului de trup. Sfânta Scriptură (Biblia) arată că atunci când „omul merge la locașul său de veci", trupul trebuie „să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care l-a dat" (Eclesiastul 12,5-7). Bogat, sau sărac, rege, sau rob, înțelept, ori analfabet, toți părăsim această viață într-o zi și ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu care ne va judeca, rânduindu-ne răsplata cuvenită. Dar legătura celor morți cu cei vii nu încetează, ci ea se menține prin rugăciune neîncetată pe care Biserica o face pentru sufletele răposaților păstrând comuniunea de iubire și nădăjduind în învierea tuturor la sfârșitul veacurilor.
⁜Ce trebuie sa facem?
⁜Moartea unui dintre creștini este, firește, prilej de îndurerare și întristare. Când se întâmplă decesul, familia trebuie să anunțe preotul parohiei din care decedatul face parte, solicitând toate informațiile necesare.
⁜De la biserică se vor solicita doliul, un sfeșnic, lumânări, tămâie, cărbune pentru ars tămâia, toiagul (o lumânare mare de ceară curată), o cruce (de obicei din ceară), o icoană. De asemenea, se fixează cu preotul data și ora înmormântării și orele potrivite pentru slujbele de seară premergătoare înmormântării (cină sau stâlpii). Clopotarul bisericii, la soroacele cunoscute, va trage clopotul bisericii, „pentru a vesti și celorlalți membri ai parohiei că unul dintre ei a plecat pe calea veșniciei, îndemnându-i să se roage pentru acesta”.
⁜Trupul mortului este spălat (scăldat) cu apă curată, care amintește de apa botezului prin care cel răposat a devenit membru al Bisericii, este îmbrăcat apoi cu haine noi și curate (închipuind veșmântul cel nou al nestricăciunii, cu care vom învia la ziua judecății) și este pus în sicriu, cu privirea spre răsărit (întrucât de acolo va veni Hristos la învierea tuturor).
⁜Pe piept i se pune o icoană sfințită (pentru a arăta că respectivul creștin își dă duhul întru Hristos) și lângă mâinile care stau încrucișate pe piept (dreapta peste stânga), toiagul care se aprinde atunci când preotul slujește. Trupul e acoperit apoi cu o pânză albă, arătând că răposatul se află sub acoperământul lui Hristos. La capătul mortului se așază sfeșnicul în care rudele și cunoscuții care vin la înmormântare aprind lumânări, rostind rugăciunea scurtă “Dumnezeu să-l/s-o ierte!”
⁜Atât lumânările care se aprind în sfeșnic ori se țin în mâini de către cei prezenți, în timpul slujbei, ca și toiagul care arde pe pieptul mortului simbolizează candelele aprinse ori lumina faptelor bune cu care creștinul va întâmpina pe Hristos la Judecată de apoi. Lumânarea este și călăuza sufletului pe calea spre veșnicie, risipind întunericul morții și apropiindu-se de Hristos care a spus: “Eu sunt lumina vieții: cel ce-Mi urmează Mie, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8,12).
⁜Deasupra ușii de la intrarea în casă se așează o pânză de doliu (de culoare neagră) care rămâne acolo până la pomenirea de 40 de zile.
!Rudele apropiate ale decedatului poartă pe reverul hainelor o panglică mică de culoare neagră, numită doliu. De regulă, acest doliu se poartă 40 de zile, ori un an. În semn de întristare, bărbații nu se bărbieresc până la pomenirea de 40 de zile. Hainele de ceremonie ale celorlalți trebuie să evite culorile vii, țipătoare, nepotrivite cu sobrietatea momentului.
!De la moarte până la înmormântare salutăm pe membrii familiei (când mergem la casa celui decedat ori când plecăm de acolo, precum și la biserică, cu ocazia slujbei înmormântării) cu cuvintele “Dumnezeu să-l/s-o ierte!
⁜Același este salutul cu care ne adresăm și cunoscuților, sau străinilor pe care-i găsim adunați lângă trupul răposatului. Aceste cuvinte de salut înlocuiesc pe cele de bună dinimeața, bună ziua etc. care nu se folosesc în astfel de momente.
⁜În zilele de până la înmormântare, preotul este chemat de familie, de regulă, după-amiază, pentru a săvârși slujba “Stâlpilor”, sau cina. Această slujbă este o rugăciune scurtă (numită bisericește panihidă) pentru sufletul celui răposat, la care se adaugă citirea unor părți din cele patru Evanghelii.
⁜Pentru această, se pregătesc din vreme cădelnița, sau cățuia în care se aprinde cărbune și se pune tămâie, precum și o colivă (de obicei și fructe, cozonac, biscuiți etc), un pahar cu vin și mâncare, pe care preotul le va binecuvânta la vreme.
⁜În ziua și la ora stabilită de comun acord cu preotul pentru înmormântare, rudele pregătesc tămâia și oferă preotului și cântărețului câte o lumânare aprinsă. După slujba ce se oficiază la casă decedatului (ori la capelă, sau casă mortuară), se organizează procesiunea de înmormântare, care rămâne aceeași până la cimitir.
⁜Convoiul mortuar se aranjeaza astfel: în frunte merge un credincios cu crucea (care va fi pusă la căpătâiul mortului); urmează cei ce poartă coliva și vinul, cei cu coroanele (dacă sunt), purtătorii de sfeșnice, cântărețul și preotul, carul mortuar (dricul) cu sicriul, rudele mortului și ceilalți participanți.
⁜Pe drum până la biserică și apoi până la cimitir, se cântă „Sfinte Dumnezeule” funebru de către cor, sau credincioși, sub conducerea cântărețului. Când convoiul ajunge la anumite răspântii de drumuri, ori în locurile legate de viața și activitatea decedatului, sau în dreptul unei biserici, preotul zice în dreptul sicriului ectenia pentru morți.
înmormântarea
aveȚi nevie de:
doliu;
- un sfeșnic;
crucea care stă la căpătâiul celor adormiți, străjuindu-le mormintele, ca simbol și dovadă a credinței lor în nădejdea Învierii și a vieții veșnice, și care ne aduce aminte de pătimirile Mântuitorului îndurate pentru eliberarea neamului omenesc din robia morții;
Steagurile bisericești, sau praporii (prapurii), simbolizând lupta duhovnicească și biruința binelui.
Cele necesare în ziua înmormântării:
-
Coliva este simbol al trupului celui răposat;
- pâine, sau colac, numit și capăt, are același simbolism ca și coliva;
batiste, sau o pânză albă;
prosoape.
※de la biserică veți primi:
lumânări, simbolizează călăuza sufletului pe calea spre veșnicie;
tămâie și cărbune pentru ars tămâia;
O icoană – care se așază pe pieptul celui răposat imediat după moarte, ea nu se lasă în sicriu și nu se înmormântează, ci se ridică la mormânt și este dăruită în numele adormitului/ adormitei;
toiagul (lumânare din ceară curată, de obicei în formă de cruce), ce se pune la capătul mortului simbolizează candelele aprinse, ori lumina faptelor bune.
„Trebuie avut în vedere faptul că, dacă ziua de pomenire cade în post, toate mâncărurile trebuie preparate numai de post. Prin această se dovedește păstrarea credinței autentice, iar pe de altă parte, rugăciunea conjugată cu postul este mai puternică. Se mai aud uneori voci care spun că ar trebui să se facă și mâncare de dulce, pentru că "mortului nu-i plăcea mâncarea de post". Această este o viziune necreștină asupra relației pe care noi, cei vii, o păstrăm cu cei decedați, prin rugăciune și prin post. Mortul nu mănâncă, nu bea, pentru că sufletul este imaterial, iar "împărăția lui Dumnezeu - spune Hristos - nu este mâncare și băutură. (Romani 14,16)”
Pomenirile de după înmormântare
⁜Biserica învață că viață omului nu se sfârșește odată cu moartea trupului. De aceea, creștinii nu-și uită morții după îngroparea lor, ci se preocupă de rugăciuni pentru ei și de pomenirea numelui lor. Soroacele de pomenire individuală a morților în Biserica Ortodoxă sunt următoarele:
- La 3 zile după moarte (care coincide, de regulă, cu ziua înmormantariii), în cistea Sfintei Treimi și a Învierii din morți a Mântuitorului a treia zi.
- La 9 zile după moarte, „ca răposatul să se învrednicească de părtășia cu cele 9 cete îngerești și în amintirea ceasului al nouălea, când Domnul, înainte de a muri pe cruce, a făgăduit tâlharului raiul pe care ne rugăm să-l moștenească și morții noștri”.
- La 40 de zile (sau șase săptămâni), în amintirea Înălțării la cer a Domnului, care a avut loc la 40 de zile după Înviere, “pentru că tot așa să se înalte și sufletul răposatului la cer”.
- La trei, șase și nouă luni, în cinstea Sfintei Treimi.
- La un an, după exemplul creștinilor din vechime care în fiecare an prăznuiau ziua morții martirilor și a sfinților, că zi de naștere a lor pentru viață de dincolo.
- În fiecare an, până la 7 ani de la moarte, ultima pomenire anuală amintind de cele 7 zile ale creației.
- La aceste zile de pomenire individuală a celor răposați, Biserica a stabilit zilele de pomenire generală a morților, și anume: sâmbătă dinaintea duminicii lăsatului sec de carne, sau a Înfricoșatei judecăți, numită și Moșii de iarnă și sâmbătă dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt, sau Moșii de vară, la care tradiția a adăugat și Moșii de toamna (între 26 octombrie și 8 noiembrie), ziua de șase august, Paștele blajinilor (luni și marți după Duminica Tomei) și Joia Înălțării, în special pentru eroi și ziua hramului bisericii.
Nu se fac parastase în următoarele zile și perioade din cursul anului
a)Duminicile de peste an, pentru că duminica amintind de Ziua Învierii, e zi de bucurie, iar nu de întristare).
b)În cele douăsprezece zile dintre Nașterea și Botezul Domnului. Chiar dacă în unele biserici se fac parastase duminica, cel puțin în duminicile Penticostarului, adică în cele dintre Paști și Rusalii, nu se cuvine nicidecum să se facă parastase, pentru a nu se întuneca bucuria Praznicului Cel Mare al Învierii.
c)De la lăsatul secului de carne până la sâmbătă întâi din Postul Mare, sâmbătă Sf. Teodor.
d)Din sâmbăta Floriilor până în Duminică Tomei.
e)La praznicele împărătești, sau sărbători mari.
- În timpul Postului Mare, nu se face parastas în zilele de rând (luni, marți, miercuri, joi, vineri), deoarece în aceste zile nu se săvârșește liturghie obișnuită, sau deplină.
Alte rânduieli și povĂȚuiri
- Pentru cei ce au răposat fără lumânare (adică nu li s-a putut aprinde și pune în mâna o lumânare când și-au dat sufletul), în preziua Sfintelor Paști se da la altar o lumânare mare (numită făclie), adesea împodobită cu o pânză albă, ori un prosop, pe care preotul o aprinde de la Paști până la Înălțare, la ceremoniile din sfântul locaș. Unii creștini practică această rânduiala în fiecare an, până la pomenirea de șapte ani.
- Pentru pruncii morți, la vârstă de șapte ani, pentru doaconi și preoți de mir, precum și pentru arhierei și călugări, slujba înmormântării este diferită.
- Celor care urmează a fi incinerați (adică li se ard trupurile în crematoriu), nu li se săvârșesc nici slujba înmormântării și nici slujbele de la soroacele de pomenire a celor morți, rânduite de Biserica.
- Pentru toți decedații care se înmormântează în Săptămâna Luminată (între Sfintele Paști și Duminică Tomei), slujba înmormântării se face după o rânduiala specială.
- Celor care s-au sinucis cu bună știință și în integritatea facultăților mintale nu li se săvârșește nici o slujba și sunt îngropați la marginea cimitirului, într-un loc anume destinat.
- Pentru sinucigașii ieșiți din minți se săvârșește slujba înmormântării pe marginea gropii, după un ritual redus. Nu se trage clopotul și nu se țin cuvântări.
- Crucea de la mormânt care se „ridică”, de regulă după pomenirea de 40 de zile, ori la un an de la moarte, înlocuind-o pe cea de lemn, se sfințește la cimitir de către preot printr-o slujbă specială. Pentru aceasta se vor pregăti la mormânt un vas cu Aghiasmă mare, busuioc, lumânări, tămâie, o colivă și puțin vin. Unii credincioși acoperă crucea cu o pânză albă, înainte de a se stropi de către preot cu agheasmă, pânză aceea fiind dată ulterior de pomană. Obiceiul este profan și se practică la dezvelirea unor monumente, sculpturi, ori plăci comemorative. Așadar, prezența pânzei nu este absolut necesară.
- Timp de patruzeci de zile, după tradiție, arde la piciorul crucii candela și mormântul se tămâiaza (de una din rude, ori de o presoană desemnată în acest scop).
- La pomenirea de șapte ani, nu se dezgroapă osemintele, după cum se practică pe alocuri, ci se face doar slujba parastasului. Odihna celor răposați nu trebuie deranjată, cu atât mai mult, cu cât preotul, la înmormântare, a însemnat groapa zicând: „se pecetluiește mormântul acesta până la a doua venire a Domnului”.
- Lumânările folosite la slujbele de înmormântare, și de pomenire a morților, sunt o jertfă, și că orice ofrandă adusă lui Dumnezeu, trebuie să fie curată. De aceea, creștinii trebuie să evite procurarea și folosirea lumânărilor din comerțul de stat, ori de la persoane particulare, întrucât în majoritatea covârșitoare a cazurilor fabricarea lor se face fără a respecta procesul tehnologic conservat de Biserică, folosindu-se deșeuri petrolifere și diverși înlocuitori care prin ardere provoacă fum înnecăcios și toxic. În același timp, mulți din cei ce fabrică în clandestinitate lumânările sunt necredincioși și lucrează în condiții de neglijență și insalubritate. De aceea, amintind și faptul că fabricarea lumânărilor de cult este monopol bisericesc, credincioșii au îndatorirea să folosească numai lumânări de la pangarele parohiale, întrucât sunt produse la atelierele specializate ale Episcopiei, de oameni cu frică lui Dumnezeu și în condiții care le conferă calitatea de dar potrivit pentru jertfă.
- Mormintele trebuie îngrijite de rudele decedatului în permanentă (nu numai la anumite zile de pomenire a morților). În legătură cu aceasta, să luăm aminte că unii creștini se silesc a face din morminte adevărate case, ori palate luxoase. Se cheltuiesc bani mulți pentru marmură, pentru feronerie și grilaje de lux, dar se uită milostenia care trebuie să fie grija de căpătai pentru cei ce gem sub greutatea lespezilor lustruite, sub povara lanțurilor nichelate, încorsetați în adevărate cutii de beton și mozaic. De multe ori, lângă aceste morminte se aliniază altele pline de bălări și de negrija noastră. Creștinește este ca și mormintele vecine, chiar dacă nu aparțin familiei, să ne preocupe, curățindu-le de buruieni fiindcă responsabili lor direcți au uitat de cei morți, sau le neglijează cu vinovăție.
Recomandări
Este de dorit că pomenirile să se facă legate de săvârșirea Sfintei Liturghi, această fiind cea mai importantă slujbă de mijlocire pentru cei morți. Dacă nu este posibil de fiecare dată, cel puțin la 40 de zile, la un an și la șapte ani, ar fi de dorit ca parastasul să urmeze după Sfânta Liturghie.
La întocmirea, sau scrierea pomelnicului nu este nici nevoie și nici recomandat să se adaugă „la pomenirea de nouă zile, 40 de zile, un an, șapte ani, etc.”. Cărțile de cult nu prevăd așa ceva, și nici slujitorii nu trebuie să adaugă nimic în plus, ca și când ar trebui să atragem atenția Mântuitorului asupra sorocului de care este vorba.
Referitor la darurile care se dau de pomană, se obișnuiește ca, la 40 de zile și un an, să se dea diferite lucruri și mai ales îmbrăcăminte și încălțăminte, obiecte de uz casnic, dar nu ne oprește nimeni să dăm oricând și orice pentru cel răposat. Există obiceiul îndătinat să se împartă de fiecare dată farfurii cu mâncare, căni, sau pahare și linguri, sau furculițe în număr de șase, douăsprezece, douăzeci și patru. Rânduielile bisericești nu prevăd nimic în această privința și fiecare poate da cât crede de cuviință, numărul acestora neavând nici o influență asupra stării sufletești a celui răposat.
Familia trebuie să aibă grijă că răposatul să fie pomenit cât mai mult cu putință în cadrul Sfintei Liturghi. De aceea, după pomenirea de 40 de zile, este bine să se dea preotului un pomelnic pentru patruzeci de zile (numit sărindar), ori pentru un an, pe care acesta să-l pomenească la toate sfintele liturghi pe care le săvârșește în sfânta biserică.
În fiecare din sâmbetele Postului Mare, pentru cei decedați după sărbătoarea Sfintei Învieri din anul precedent, rudele “poartă capetele”, adică fac pomeniri pentru sufletele acestora, aducând la biserică prescuri (capete), colivă și vin. Preotul, cu acest prilej, săvârșește slujba parastasului.
În legătură cu aceste zile de pomenire a morților, există grija că ele să fie respectate cu sfințenie la momentul în care se împlinesc aceste soroace. Dacă una din ele cade într-o zi sau perioadă în care, conform rânduielilor bisericești, nu se fac pomeniri de morți, atunci este bine că slujba respectivă să se facă mai înainte pentru ca, atunci când vine sorocul respectiv, slujba să fie deja svarsită. Este deci indicat că ea să se facă înainte și nu după sorocul de pomenire.
⁜Dacă zilele de pomenire coincid cu pomenirea altor răposați, este bine că slujba să se facă în comun și nu separat, căci cu cât rugăciunea are caracater colectiv, cu atât este mai puternică.
⁜Milostenia cea mai primită este cea făcută celor lipsiți, infirmilor, bolnavilor, bătrânilor neajutorați, celor care nu pot munci, familiilor nevoiașe cu mulți copii, celor abandonați în casele, sau în leagănele de copii.
⁜Dacă în ziua respectivă este zi de post, mâncarea trebuie să fie de post, asemenea și alimentele folosite la alcătuirea colivei. Pentru a nu greși, este bine să ne uităm în calendarul bisericesc, întrucât sunt și perioade de dezlegare la anumite mâncăruri de dulce.
⁜Unii credincioși, în situația când decedatul nu s-a spovedit și nu s-a împărtășit, sau nu i s-a aprins lumânarea atunci când și-a dat sufletul, solicită preotului la ectenie (rugăciunea de pomenire) să adauge „mort nespovedit, neîmpărtășit și fără lumânare”. Într-adevăr, Biserica ne învață că „trecerea cuiva din viață fără spovedanie și fără grijanie (adică ultima împărtășire, înainte de a-și da sufletul) este socotită, pe drept cuvânt, nu numai că o mare pagubă pentru sufletul celui răposat, ci și un mare păcat pentru cei ai lui, rămași în viață, dacă lucrul s-a petrecut din vina, sau nepurtarea lor de grijă”. Dincolo de aceste situații, în cazul când moartea s-a produs accidental, iar decedatul când era în viață se spovedea și se împărtășea, catehismul ortodox îngăduie că atunci când se face pomenire, sau parastas pentru astfel de morți, numele lor să fie însoțite de expresia „mort neîmpartasit și nespovedit”, iar uneori și “fără lumânare”.
⁜Pentru toate astfel de pomeniri este nevoie de colivă, colac, vin și lumânări. Celelalte daruri sunt în funcție de posibilitățile celor care fac pomenirea.
Obiceiuri profane
⁜S-a încetățenit tradiția că, după astuparea mormântului, să se dea “peste groapă”, de pomană, o plapumă (ori o pătură), perne, o căldare cu apă, o găină vie etc. Toate acestea nu au decât o singură semnificație: milostenia pentru sufletul celui răposat care nu trebuie să treacă neapărat de la cel ce da către cel ce primește peste mormânt, gestul neimplicând nici o rezonanță și neavând nici o încărcătură religioasă.
⁜Familia și așa încercată de durere nu trebuie să facă excese în ceea ce privește pregătirea de înmormântare. Un astfel de trist eveniment nu trebuie transformat în prilej de fală, sau într-o întrecere de a face pregătiri cât mai multe și cât mai scumpe. Trebuie păstrată măsură în tot ceea ce întreprindem, preocupându-ne mai mult de rugăciunea pentru sufletul celui decedat, decât de mese îmbelșugate și daruri costisitoare. Nu coșciugul scump, nici multele coroane, sau jerbe, ori mâncărurile rafinate și abundente trebuie să preocupe familia, ci rugăciunea profundă de care sufletul decedatului are nevoie, căci se pregătește de întâlnirea cu Dumnezeu. Cel mai potrivit este, în astfel de situații, să se facă milostenii (adică să se dea de pomană) din alimente și haine creștinilor care trăiesc o viață grea în azilurile de bătrâni, orfanilor, văduvelor, caselor de copii, asociaților de handicapați, într-un cuvânt, străinilor care efectiv au nevoie și se bucură de o haina, ori de o farfurie cu mâncare.
⁜Nu este potrivit și nici îngăduit că pe icoană, ori pe trupul mortului să se așeze bani de către rude și cunoscuți. Cei care doresc să sprijine bănește familia îndoliată pot să o facă punând banii pe o tavă care se poate așeza lângă sicriu ori în altă parte a casei.
⁜Obiceiul de a sparge o cană, sau un vas atunci când decedatul este scos din casă pentru înmormântare este pagan și exprimă mentimerea unei superstiții care denotă ignoranța, asemenea și vărsarea vinului pe covor, sau pe jos.
⁜Fanfara la înmormântare este un obicei străin de tradiția ortodoxă, care n-a admis cântarea instrumentală în cult. De multe ori, astfel de formații cântă piese muzicale populare, romanțe, marșuri, care sunt în total dezacord cu sobrietatea evenimentului înmormântării. Astfel de practici dovedesc lipsa de seriozitate a celor care le solicită și puținul respect ce-l poartă celor decedați. Îndeosebi, în perioadele celor patru mari posturi din an, trebuie evitată cu desăvârșire angajarea unei fanfare la înmormântare.
⁜Unii credincioși atenționează persoanele însărcinate cu oferirea lumânărilor, adesea chiar în timpul slujbei, să nu dea și rudelor apropiate ale celui decedat. Practică aceasta este nefondată. Oferirea și primirea lumânării aprinse reprezintă credință comună în “Lumina-Hristos” care călăuzește sufletul decedatului pe calea veșniciei. Cu atât mai mult, rudele apropiate sunt chemate să se adauge celor ce mărturisesc această credință și să poarte în mâini simbolul “luminii celei neapuse”,
⁜Practică de a lipi pe crucea din mâna mortului o moneda este păgână și trebuie părăsită. Cu acest ban se credea că morții plătesc luntrașului Caron trecerea peste Stix (un fluviu) al infernului. A atașa un ban de Sfânta Cruce reprezintă o împietate și perpertuarea unei superstiții pe care orice creștin ortodox nu o poate susține.
⁜Când preotul citește rugăciunea de dezlegare, unii credincioși, nefiind atenți la semnsul cuvintelor, se reped să dezlege panglica cu care sunt legate picioarele mortului. Gestul acesta trebuie evitat, ridicarea piedicii urmând să se petreacă nu în biserica, ci la cimitir, pe marginea gropii. Preotul, de fapt, se roagă astfel: “Dezleagă, Doamne, pe adormitul robul Tău (aici îi spune numele) de păcatul sufletesc și trupesc”, iar a două rugăciune: “Și-i iartă lui toate câte a păcătuit cu cuvântul, cu lucrul sau cu gândul, dezlegandu-l și de legătură pusă în orice chip asupra lui, cu care el însuși din mânie, sau din altă pricină s-a legat pe sine…”. Deci este limpede că preotul nu se roagă pentru dezlegarea piedicii de la picioare, ci pentru dezlegarea păcatelor.
⁜Atunci când se fac opriri pentru a rosti preotul ectenia, unii credincioși desemnați din vreme așază sub carul mortuar ori înaintea acestuia bucăți de pânză albă numite poduri. Ele reprezintă „vămile văzduhului”, peste care trebuie să treacă sufletul celui decedat, în ascensiunea sa spre tronul de judecată al lui Dumnezeu. Tot acum se împart daruri de pomană și bani celor săraci, spre pomenirea celui răposat.
⁜Există și o altă înțelegere greșită în legătură cu traseul de parcurs de la casă decedatului la biserică și de acolo la cimitir. Toți știu că cel decedat se duce “pe drumul fără întoarcere”. Această expresie înseamnă, în fapt că mortul nu se mai întoarce, evident, acasă. Mulți însă consideră că expresia “drumul fără întoarcere” ar însemna că nu trebuie sub nici un chip să te întorci cu mortul pe același drum. De aici, o serie întreagă de complicații, încercându-se itinerarii greoaie, care consumă timpul și supun pe cei îndoliați la parcurgerea pe jos a unor distanțe mari de drum, accentuându-le inutil oboseala. Pentru a evita astfel de situații, cei care se ocupă cu organizarea ceremonialului este bine să se sfătuiască, în prealabil, cu preotul.
⁜Mai dăinuie pe alocuri și superstiția că în prima zi a săptămânii - luni - nu este bine să se facă înmormântare („pentru că e începutul săptămânii și ar muri toți din casă”). Firește că o atare „credință” este falsă și nu trebuie luată în considerare, înmormântarea poate să se facă în orice zi a săptămânii.
⁜La pomenirea de șapte ani, nu se dezgroapă osemintele, după cum se practică pe alocuri, ci se face doar slujba parastasului. Odihna celor răposați nu trebuie deranjată, cu atât mai mult, cu cât preotul, la înmormântare, a însemnat groapa zicând: “se pecetluiește mormântul acesta până la a două venire a Domnului”.
⁜Pentru alte datini, obiceiuri, tradiții și practici locale (în măsură în care Biserica le acceptă), terbuie să se ia legătură cu preotul de enorie, așa cum am mai spus. Suntem datori însă, că niște buni creștini, să facem precum ne-a învățat Biserica noastră ortodoxă, îndepărtând obiceiurile și datinile omenești și îndeplinind, pentru folos sufletesc, povațuirile lor.
sursa: Înmormântarea și pomenirile pentru morți - Preot Eugen DRĂGOI
Distribuiți pe rețelele sociale!
